Inspirată din viața unui personaj istoric real, având în fundal o dramă de familie și imaginea neasteptată a unui triunghi amoros, Eu sunt fiica lui Rembrandt spune povestea încercărilor unei tinere de a ieși în lume, de a scăpa din umbra tatălui ei: un pictor genial, în același timp un om imprevizibil și neînțeles precum întâmplările vieții.
După ce mama îi moare de ciumă și fratele pleacă să se stabilească într-un loc îndepărtat, Cornelia van Rijn, o fată de nici 14 ani, își dă seama că nu mai are nici un prieten sau confident, cu excepția tatălui ei, un om foarte dificil. Ajuns în dizgrația clasei privilegiate din Amsterdam pentru că refuza să-și ajusteze arta la gusturile patronilor culturali, Rembrandt van Rijn e acum, din câte se bârfește, la un pas de nebunie și nu o mai are decât pe fiica lui. Însă și ea e bântuită de propriile secrete scandaloase, găsindu-și bucuria doar în întâlnirile tainice cu Carel, fiul unui magnat al comerțului naval. Dar în viața ei mai este cineva: Neel, ultimul ucenic al tatălui său, al cărui devotament nezdruncinat față de Rembrandt o uimește și o emoționează profund. Eu sunt fiica lui Rembrandt se sprijină îndeaproape pe evenimentul istoric, pe fundalul căruia creează un scenariu despre maturizarea și emanciparea unei femei de sub umbra copleșitoare a tatălui ce amenință să îi eclipseze toate visele.
A fost primul roman istoric ficțional pe care l-am citit și am rămas surprinsă, Mi-a plăcut în mare parte, povestea este una cu totul specială iar autoarea chiar a reușit să mă aducă și pe mine alături de Cornelia în Amsterdamul anilor 1600.
Cornelia este o fată de doar 14 ani, dar înțelepciunea ei a ajutat-o enorm în multe momente. Nu știu dacă și asta este ficțiune, sau copilele din zilele acelea erau chiar atât de istețe și mature. Fiind nevoită să stea mai mult pe lângă tatăl ei, să facă mâncare și treburile casei după moartea mamei, tânăra Cornelia nu prea cunoaște parte bună a orașului. Într-o zi când îi fură tabloul tatălui ei pentru al vine la îndemnurile fratelui ei, Cornelia îl întâlnește pe Carel. Diferența dintre ei este semnificativă, iar într-o lume în care verișorii se căsătoreau doar ca moștenirea să rămână tot în familie, se subînțelege că această relație nu are nici o șansă. Copil fiind își pune baza pe sentimente nu rațiune, iar când are nevoie cel mai mult de el, tânărul îi închide ușa în față.
Singurul care rămâne lângă ea în tot acest timp, este Neel, elevul tatălui ei și singurul. Nu este de mirare că a rămas când toți îl criticau pe Rembrandt pentru picturile sale, ci chiar se poate vedea de la începu că Neel este acolo pentru Cornelia. Și ea observă, dar nu bagă în seamă și are momente când fuge de el.
Când cea de-a doua persoană din familia ei moare din cauza ciumei, Cornelia fuge, iar singurul care o primeÈ™te în casa lui este Nicolaes Bruyningh, unchiul lui Carel, care are un secret bine ascuns È™i pe care îl împărtășeÈ™te cu tânăra. Este un lucru care îi poate salva viaÈ›a È™i care îi poate transforma visele în realitate, dar îl refuză È™i alege să rămână ”fiica tatălui ei”.
Povestea Corneliei van Rijn este într-o continua ascensiune, iar sfârșitul este exact cum te-ai aștepta să fie. O carte frumoasă, o poveste intersantă despre decadența unui pictor renumit și puterea acestuia de ași urma destinul fără a lua în considerare posibilitatea de a fi altfel la dorința celorlalți.
3/5
” Arunc o privire spre rochia mea cafenie de lână È™i È™orÈ›ul subÈ›ire, apoi la Tata, cu surtucul punctat cu vopsea, pătat cu bere, strâmt de stă să-i plesnească pe burtă, cu urmele însângerate de brici pe bărbie. Alcătuim o apariÈ›ie ridicolă - doi cerÈ™etori È™i un cărucior cu vechituri - în timp ce ne apropiem de treptele pridvorului. ”
” Mă gândesc la ziua când a venit să-È™i comande la el portretul un negustor de la Compania Indiilor de Est. Când a văzut tablourile de pe pereÈ›i, a spus că dorea ceva mai modern, mai neted, mai puÈ›in încărcat cu cocoloaÈ™e. Tata a aruncat după el cu un castron, ratându-l la un fir de păr È™i È›ipând că-i dă el cocoloaÈ™e. ”
” - Contrastul între lumină È™i întuneric, primul principiu al picturii. Ce e lumina fără întunericul care o scoate în evidență? La fel e È™i cu bucuria È™i durerea. Cum poÈ›i savura bucuria dacă n-ai cunoscut niciodată durerea? ”
” Tata este, pentru mine, o carte închisă. El va rămâne sus, abandonat de Dumnezeu È™i de mine, un om bătrân cu tablourile lui. Eu voi sta jos cu rufele mele, cu cărÈ›ile È™i motanul. Vom exista în aceeaÈ™i locuință, dar vom trăi singuri, deÈ™i nu ne despart decât niÈ™te pereÈ›i umezi, mândria noastră È™i trecutul nostru. ”
